Si inca nu “miroase” a iarna…

Si inca nu “miroase” a iarna, desi e 10 decembrie… Afara temperatura nu coboara mult sub zero grade (si asta doar noaptea), cerul e cenusiu de ploaie, iarba e inca verde pe alocuri, pamantul e parca jilav. Desi orasul e impodobit cu beculete multicolore iar bradul orasului e mai falnic parca decat in alti ani, in aer se simte o tristete ciudata, o nemultumire amestecata cu dezamagire si pareri de rau (o fi contribuit cu ceva la toate acestea si campania electorala).

In Tg Mures inca nu a nins. Niciun fulg macar. Mai ca ai crede ca sarbatorim Craciunul in toamna. E parca atmosfera funerara, totul parand cenusiu si sumbru. Sau poate doar asa vad eu lucururile insa asa cum va povesteam saptamana aceasta, iubesc iarna si zapada.

Bing Crosby-Silver Belle
Asculta mai multe audio Muzica

Ascult cantece care imi amintesc de vacantele de iarna de alta data, de zapezile adevarate, de focul cald al sobei, de parfumul de nuca si scortisoara raspandit in casa atunci cand bunica mea facea cei mai buni cozonaci din lume, imi amintesc de mainile inghetate din cauza framantarii prea multor bulgari de zapada… Si zambesc. Am cele mai frumoase amintiri pe care le poate avea o persoana. Cred asta cu tarie pentru ca am avut parte de o copilarie minunata, departe de poluarea orasului si de zgomotul masinilor. Mi-am petrecut fiecare vacanta la bunicii din partea mamei, intr-o zona retrasa, la tara. Eram singurul copil din acea zona caci imprejur erau putine case iar vecinii erau toti trecuti de vremea tineretii. Cu toate acestea nu am dus niciodata lipsa unui partener de joaca. Ma simteam bine singura sau in compania animalelor de curte (de fapt cainii si pisicile au fost cei mai buni prieteni ai mei).

Imi amintesc de o intamplare amuzanta (asa o consider acum insa atunci nu credeam la fel) petrecuta cu mai bine de zece ani in urma. Era iarna, prin ianuarie si eram impreuna cu verisorul meu, care avea aceeasi varsta ca si mine, la tara la bunici. S-a intamplat in acea perioada un fenomen tare ciudat pentru noi: dealurile dimprejur au inghetat si s-a format pe ele un strat gros de gheata. Cum copiii sunt curiosi, neastamparati, a licarit in mintea noastra o idee: ce-ar fi sa luam sania si sa ne dam cu sania pe delurile inghetate? Zis si facut. Ne-am imbracat gros, am luat sania si am pornit la deal. Nu va mai spun de cate ori am cazut incercand sa urcam dealul si cum am ajuns sa il urcam in patru labe. Si Doamne cat mai radeam de bietii catei, care faceau spagatul pe gheata! Cu chiu, cu vai, am ajuns sus si am inceput sa ne dam cu sania. Eram foarte entuziasmati pentru ca sania prindea o viteza uimitoare insa dezavantajul era acela ca sania era greu de controlat. Coboram cu sania in doua minute si urcam dealul in 20… Si tot asa: sus-jos, sus-jos, pana odata cand am alunecat pe gheata, am cazut si mi-am spart barbia. Jale mare, dom’le! da cum sa plangi si sa te smiorcai cand taman atunci ajungea bunicul ca sa ne “purice”?! Bineinteles ca ne-a certat si ne-a trimis in casa, unde am inceput “sa-mi ling ranile” si sa fac ochi de pisicuta bunicii mele, femeie buna si credula, care m-a ingrijit si mi-a promis ca nu ma va pari mamei. Frumoase vremuri… Acum au ramas doar amintiri: amintirea vacantelor la tara, amintirea bunicii mele dragi, amintirea vecinilor care demult au spus adio acestei lumi, amintirea celor mai buni cozonaci, amintirea nasului inghetat, amintirea glasului mamei care ma chema inauntru , de teama sa nu racesc, amintirea acelor seri cand colindatorii veneau in numar de zeci si sute chiar, amintirea partasiei in familie iar acum se pare ca si amintirea zapezii va trebui sa ma mai urmareasca… Ma cuprinde o mare, mare tristete si uneori las lacrimile sa vorbeasca.

Poate e doar parerea mea, dar nu vom mai avea parte de iernile de alta data. Iar copiii de azi par sa nici nu mai pretuiasca iarna in modul in care o faceam noi. Cu atatea jocuri, reviste, ore de dans si muzica pe cap nu mai au timp sa se bucure de iarna. Si de fapt nici nu mai e iarna pe care o stiam pe vremuri. Ai mei imi spun ca pe vremea lor iarna era ca in basme: cu nameti de mai bine de un metru, cu sanii cu zurgalai, cu paine calda pe masa si suflete sincere. Incet incet observ nu doar ca ne pierdem planeta prin actiunile noastre distructive ci chiar si omenia si impreuna-simtire. Nu intru in polemici, nu despre asta e vorba acum insa sunt unele lucruri care merg mana in mana si nu am cum sa nu le observ.

Ce imi doresc anul acesta de Craciun? ma veti intreba. Zapada. Si liniste sufleteasca. Acea liniste izvorata doar dintr-o relatie armonioasa cu Cel care a venit pe acest pamant pentru a ne fi lumina, frate si Mantuitor. Ce va doresc voua? La fel si in plus o urare de pace si de renuntare la sabloanele clasice, macar acum, macar asa sa ne dovedim ca SUNTEM OAMENI capabili de a ne iubi unii pe altii, de a ne intelege si de a fi recunoscatori pentru Darul Divin suprem!