Cum am petrecut vara

Draga jurnalule,

Nu am uitat de tine insa am fost cam ocupata in ultima saptamana si nu am avut timp de scris. Acum am terminat treaba in bucatarie si m-am asezat frumos la birou pentru a ma destainui, pentru a-mi incalzi sufletul in ziua asta friguroasa de octombrie si a-mi aminti cate ceva despre vara care a trecut. Da, a trecut atat de repede, nu-mi vine sa cred cum a zburat timpul…

Am inceput vara cu nunti, am terminat-o in acelasi ton “vesel”. Deja mi-e sila de nunti (no offense pentru cei care vor avea nunti si la care va trebui sa mai particip). La inceput, primele 3-4 nunti din viata ta, par niste ocazii deosebite, extraordinare, abia le astepti pentru a te mai distra, pentru a mai lega o conversatie etc. Insa dupa un timp, dupa o vreme, ajungi sa le consideri plictisitoare. Cand iti consulti agenda si vezi calendarul inrosit de cerculete care semnalizeaza “fericitele evenimente” te ia cu ameteli… Si nu este an in care sa zici: “Scap cu o singura nunta”. Sunt zeci de nunti. Prieteni, cunostinte, rude, obligatii s.a.m.d. Nu ai scuze. Vorba ‘ceea: “La nunta si la inmormantare esti obligat sa mergi.” Da’ macar la inmormantare nu trebuie sa dai cinste. Anyway, am trecut si peste muntele de nunti cu bine. Finally!

La inceputul lunii iunie l-am pierdut pe Misha, motanicul meu simpatic. Si acum cand ma gandesc la el ma cuprinde tristetea. In fiecare zi il asteptam sa se intoarca. In fiecare zi speram. Am aflat abia acum trei saptamani ca l-au gasit ai mei mort, langa un gard. A fost omorat de catre motanul din vecini, cel mai probabil. L-au gasit datorita unor corbi care se stransesrea deja langa corpsorul lui lipsit de viata. Ce imagine trista! Am inceput sa plang cand mi-a povestit mama. Si ei au plans. L-au iubit mult. De fapt toata lumea l-a iubit. Era atat de inteligent… Va ramane in inima mea pentru totodeauna, laturi de iubitul Berlioz, motanicul cu blana ca taciunele si de Gry, alt motanel iubit. Ma gandesc adesea la toti trei. E ciudat cat de intens si de sincer poate iubi un animal pe stapanul sau. Imi revin in minte clipele in care eram trista si plangeam iar ei veneau langa mine si se cufundau in bratele mele, parca pentru a ma mai linisti si pentru a ma asigura de dragostea lor. Odata Misha m-a dus pe deal. Se uita permanent la mine si mieuna, urcand putin cate putin pe deal. Cand am ajuns aproape de varf s-a pus jos si se uita la mine. M-am asezat langa el si el statea nemiscat, privind in zare. Parca vroia sa imi spuna ca este alaturi de mine, ca ma iubeste asa cum stie el. Mi-au dat lacrimile… Mi-e tare dor de el…

Am avut spre sfarsitul verii un scurt concediu, de care insa nu m-am prea bucurat. M-am simtit rau si nu am prea iesit din camera. Abia in ultima zi m-am putut bucura de soare. Una peste alta, desi asteptam sa plec intr-un concediu, a iesit aiurea.

Desi mi-am promis cu stoicism ca nu mai iau acasa niciun pisic in viata mea, iata ca din nou s-au intors cuvinetele impotriva mea. Acum trei saptamani mama ma suna sa-mi spune ca aduce acasa doi pisoi pentru ca prea tare ii duce lipsa lui Misha. Cand am auzit mi-am dat seama ca inima mi se va topi de drag cand ii voi vedea si ca ma voi atasa de ei, cum patesc de fiecare data atunci cand vad un animalut. Si asa a fost. Am primit doi pui adorabili, carora le-am pus numele Nala si Thea. Sunt surori si au mai putin de doua luni. Sunt atat de jucause si de agere! Le place sa se bage sub masini si sa intre in spatele scutului de la roata. Fiind cald si bine nu mai vor sa iasa afara asa ca a trebuit sa tinem masinile la distanta de ele :) Avand nevoie de mancare si de un cosulet nou, am mers la un pet shop. Acolo am intalnit-o pe Egret… Efectiv nu imi puteam dezlipi ochii de la ea, atat era de frumoasa! O pisica birmaneza cu blana pufoasa si ochi de safir. Aveam doua posibilitati: ori ramaneam acolo ori o luam cu mine. AM ales a doua varianta… Egret e o domnisoara. E foarte atenta sa nu se murdareasca, nu se zbenguie atata ca celelalte “surate” si e prima care termina de mancat. Insa am observat ca musca so zgarie foarte tare atunci cand o iau in brate sau cand o mangai. Nu facea asa atunci cand am luat-o. Oare ce-o fi? As vrea sa o dezvat dar nu stiu cum… Le iubesc pe toate trei tare tare mult insa ma tem de ziua in care inevitabil, le voi pierde… Insa asta e viata: un lung sir de “Bun venit” si “Ramas bun”.

Vezi draga Jurnalule, n-am facut prea mare lucru in vara care tocmai a trecut. Insa am vrut sa stii, in mare, ce s-a mai petrecut. Deja e a doua luna de toamna si stiu ca si ea va zbura la fel de repede. Am incercat sa imortalizez cateva momente pretioase de toamna, pe care le-am expus aici.

In rest… continui cu dieta raw vegan, la care am “aderat” de curand. Pana acum merge ok. Chiar sunt uimita de multitudinea de retete pe care le poti incerca in aceasta dieta. Si sunt gustoase, sa stii. Si asta m-a mirat. Mereu am fost de parere ca mancarea vegana si in mod special cea vegana cruda (raw vegan) este fada insa m-am inselat. Intru in bucatarie cu bucuria de a incerca ceva nou, sanatos, rapid dar care are un gust si o savoare care poate concura lejer preparatele traditionale. Si ca aspect arata chiar foarte bine! Uite aici am mai notat ceva retete bune bune.

Uf, e deja tarziu si trebuie sa te las. Am sa revin si cu alte ganduri, mai incolo.

Salutari!